Magneziul este un metal alcalino-pământos care se regăsește atât în scoarta terestră, cât și în organismal uman. Este prezent în mod natural în mai multe alimente, adăugat în anumite produse alimentare, fiind disponibil ca supliment alimentar sau component al unor medicamente (antiacide și laxative) [1,2].

Magneziul apare sub forma de cation liber Mg2+ în soluții apoase sau ca parte minerală într-o mare varietate de compuși, inclusiv cloruri, carbonați și hidroxizi [2].

Magneziul – Rol biologic

Magneziul joacă rol de cofactor în mai mult de 300 de sisteme enzimatice care reglează diverse reacții biochimice în organism, inclusiv sinteza proteinelor, funcția musculară și cea nervoasă, glicemia și tensiunea arterială [3].

El este necesar pentru producerea de energie, fosforilarea oxidativă și glicoliză. Contribuie la dezvoltarea structurală a oaselor și este necesar pentru sinteza ADN-ului, ARN-ului și a glutationului. Magneziul este implicat, de asemenea, în transportul activ al ionilor de calciu și potasiu prin membranele celulare, un proces important în conducerea impulsurilor nervoase, contracția musculară și menținerea ritmului cardiac [3].

Magneziul – Valori serice normale

Un organism adult conține aproximativ 25 g magneziu, 50-60% din acesta fiind prezent în oase, restul, în cea mai mare parte regasindu-se în țesuturile moi. Mai puțin de 1% din magneziul total se gaseste în serul sanguin, nivelul sau fiind ținut sub un control strict. Concentrațiile serice normale de magneziu variază între 0,75-0,95 milimoli (mmol)/L.

Hipomagnezia este definită ca un nivel seric de magneziu mai mic de 0,75 mmol/L. Homeostazia magneziului este controlată în mare măsură de rinichi, care de obicei excretă zilnic prin urină aproximativ 120 mg magneziu. Excreția urinară este redusă atunci când nivelele serice ale magneziului sunt scăzute[4].

Evaluarea statusului magneziului este dificilă, deoarece majoritatea cantității dipsonibile in organism se află în celule sau în oase. Metoda cea mai frecvent utilizată și disponibilă pentru evaluarea statusului magneziului este măsurarea concentrației serice de magneziu, chiar dacă nivelurile serice au o corelație redusă cu nivelurile totale de magneziu sau concentrațiile de magneziu din organism în țesuturile specifice. Pentru a stabili cât mai corect statusul magneziului, sunt necesare atât teste de laborator, cât și evaluări clinice [5].

Magneziul – Doze zilnice recomandate

Pentru sugarii de la naștere până la 12 luni, s-a stabilit un aport adecvat (Adequate IntakeAI) de magneziu, echivalent cu aportul mediu de magneziu la sugarii sănătoși, alăptați, respectiv hrăniți cu alimente solide (7-12 luni).

VârstaBărbațiFemeiSarcinăLactație
0-6 luni30 mg*30 mg*
7–12 luni75 mg*75 mg*
1–3 ani80 mg80 mg
4–8 ani130 mg130 mg
9–13 ani240 mg240 mg
14–18 ani410 mg360 mg400 mg360 mg
19–30 ani400 mg310 mg350 mg310 mg
31–50 ani420 mg320 mg360 mg320 mg
51+ ani420 mg320 mg
Tabel 1. Doze zilnice recomandate (DZR) de magneziu [1]

*Aport adecvat – Adequate Intake (AI)

Surse de magneziu

Alimentele

Magneziul este distribuit intr-o mare varietate de alimente, atât vegetale, cât și animale. Legumele cu frunze verzi (spanacul, kale), leguminoasele, nucile, semințele și cerealele integrale, sunt surse foarte bune de magneziu. În general, alimentele care conțin fibre dietetice oferă magneziu in cantitati apreciabile. Magneziul este, de asemenea, adăugat la unele cereale pentru mic dejun sau in alte alimente. Anumite metode de prelucrare a alimentelor (rafinarea cerealelor), elimină germenii bogați în nutrienți și tărâțele, in felul acesta conținutul in magneziu scăzând în mod substanțial [1].

Apa minerală și apele îmbuteliate pot fi, de asemenea, surse de magneziu, dar cantitatea de magneziu variază în funcție de sursă și de brand (variind de la 1 mg/L la mai mult de 120 mg/L)]. Aproximativ 30%-40% din magneziul alimentar consumat este de obicei absorbit de organism [1].

AlimenteMilligrame
(mg) per
porție
Procent
NZ*
Semințe de dovleac, prăjite, app. 30 g15637
Semințe de chia, app. 30g11126
Migdale, app. 30 g8019
Spanac, fiert, ½ cană7819
Caju, app. 30 g7418
Arahide,  ¼ cană6315
Cereale, grâu intregral, 2 biscuiți6115
“Lapte” de soia, 1 cană6115
Fasole neagră, fiartă, ½ cană6014
Soia verde (edamame), decojite, ½ cană5012
Unt de arahide, 2 linguri4912
Cartofi, copți in coajă, app. 45 g4310
Orez brun, fiert, ½ cană4210
Iaurt, conținut scăzut in grăsime, app. 240 g4210
Cereale de mic dejun, fortificate cu 10% din NZ magneziu, 1 porție4210
Fulgi de ovaz, instant, 1 porție369
Fasole, fiartă, ½ cană358
Banană, 1 medie328
Somon, Atlantic, gătit, app. 90 g266
Lapte, 1 cană24–276
Halibut, gătit, app. 90 g246
Stafide, ½ cană235
Pâine, grâu integral, 1 felie235
Avocado, ½ cană225
Pui, gătit, app. 90 g225
Vită, muschi, gătit, app. 90 g205
Broccoli, fiert, ½ cană123
Orez, alb, fiert, ½ cană102
Măr, 1 mediu92
Morcov, proaspăt, 1 mediu72
Table 2: Surse alimentare de magneziu [1]

* NZ = Necesar zilnic

Suplimentele alimentare

Suplimentele cu  magneziu sunt disponibile într-o varietate foarte largă, sub formă de oxid, citrat sau clorură de magneziu. Pe eticheta suplimentelor se declară cantitatea de magneziu elementar și nu greutatea întregului compus care conține magneziu.

Absorbția magneziului variază in functie de tipul de suplimente și sarea de magneziu in care este incorporat. Formele de magneziu solubile sunt mai bine absorbite la nivel intestinal decât cele mai puțin solubile. Anumite studii au constatat că magneziul din aspartat, citrat, lactat și clorură are o absorbtie și o biodisponibilitate mai bună decat cel din oxidul și sulfatul de magneziu. Un studiu a constatat că dozele foarte mari de zinc din suplimente (142 mg/zi) interferă cu absorbția magneziului, afectând echilibrul acestuia în organism [6].

Medicamentele

Magneziul este utilizat în unele medicamente laxative (hidroxidul de magneziu – laxativ osmotic) sau în anumite preparate antiacide (hidroxidul sau carbonatul de magneziu).

Deficitul de magneziu

Deficitul simptomatic de magneziu, rezultat în urma aportului alimentar scăzut este mai puțin frecvent la persoanele sănătoase, deoarece rinichii limitează excreția urinară a magneziului [3]. Cu toate acestea, pierderile excesive de magneziu din cauza anumitor condiții de sănătate, alcoolism cronic, și/sau utilizarea anumitor medicamente, poate conduce la deficit de magneziu.

  • Semnele primare ale deficitului de magneziu includ pierderea poftei de mâncare, greață, vărsături, oboseală și stare de slăbiciune;
  • Cand deficitul de magneziu se agravează apar: senzatia de amorțeală, furnicături, contracții și crampe musculare, convulsii, aritmii cardiace și spasme coronariene;
  • Deficitul sever de magneziu poate conduce la hipocalcemie sau hipokaliemie (niveluri scăzute de calciu, respectiv potasiu), pe fondul perturbării homeostaziei minerale [1].

Persoanele cu risc de insuficiență de magneziu

Aportul inadecvat de magneziu poate apărea atunci când cantitățile ingerate scad sub dozele zilnice recomandate (DZR), dar sunt peste cantitatățile necesare pentru a preveni deficitul. Anumite grupuri de populație sunt mai susceptibile de a avea aport inadecvat de magneziu. Acest lucru se intamplă pe fondul unui aport alimentar scăzut, prezența unor afecțiuni medicale sau tratamente care fie reduc absorbția intestinală, fie cresc rata de eliminare a magneziului.

Persoane cu boli gastrointestinale

Diareea cronică și malabsorbția lipidelor asociate bolii Crohn, boala celiacă și gastro-enterita sezonieră pot provoca, în timp, deficiență de magneziu. Rezecția sau bypass-ul intestinului subțire, în special al ileonului, sunt responsabile de obicei de malabsorbție și pierderi de magneziu [1].

Persoanele cu diabet zaharat de tip 2

Deficiența și excreția urinară crescută de magneziu pot apărea la persoanele cu rezistență la insulină și/sau diabet zaharat de tip 2. Pierderea de magneziu pare să derive din concentrațiile mai mari de glucoză la nivel renal, care antrenează producerea de urină [1].

Persoanele dependente de alcool

Deficiența de magneziu este frecventă la persoanele cu alcoolism cronic. La aceste persoane, aportul alimentar deficitar și starea nutrițională, problemele gastro-intestinale associate pancreatitei (vărsăturile, diarea și steatoreea), disfuncția renală cu excreție urinară excesivă de magneziu, epuizarea fosfatului, deficiența de vitamina D, cetoacidoza alcoolică acută și hiperaldosteronismul secundar bolilor hepatice, pot contribui la scăderea nivelelor serice de magneziu [1].

Persoanele în vârstă

Adulții mai în vârstă au un aport alimentar mai mic de magneziu decât cei tineri. În plus, odată cu înaintarea in vârstă, absorbția intestinală a magneziului scade, iar excreția sa renală crește. Persoanele în vârstă sunt, de asemenea, mai susceptibile de a avea boli cronice sau tratamente medicamentoase care ar putea modifica statusul magneziului. Aceste aspecte contribuie la creșterea riscului de hipomegnezinemie [1].

Magneziul și sănătatea

Aportul scăzut de magneziu pe o perioadă mai lungă, induce modificări ale căilor biochimice, care în timp pot crește riscul de boală. Câteva din afecțiunile în care magneziul ar putea fi implicat: hipertensiunea arterială, bolile cardiovasculare, diabetul zaharat de tip 2, osteoporoza și migrenele.

Hipertensiunea și bolile cardiovasculare

Hipertensiunea arterială este un factor de risc major pentru afecțiunile cardiace și accidentul vascular cerebral (AVC). Suplimentarea cu magneziu poate avea efect de scădere a tensiunii arteriale.

S-a demonstrat că dietele bogate în magneziu, bazate pe alimente vegetale (legume, fructe și cereale integrale) și conținut scăzut de grăsimi scad tensiunea arterială sistolică și diastolică in medie cu 5,5, respectiv 3,0 mmHg [7].

Cu toate acestea, anumite abordări dietetice specifice (DASH) cresc aportul altor nutrienți (potasiu și calciu), asociați cu reducerea tensiunii arteriale, astfel încât contribuția independentă a magneziului nu poate fi foarte exect determinată.

Un review sistematic și meta-analiză a studiilor prospective a constatat că nivelurile serice crescute de magneziu se asociază în mod semnificativ cu un risc mai mic de boli cardiovasculare. Aportul alimentar mai mare de magneziu (până la aproximativ 250 mg/zi) a fost asociat cu un risc semnificativ mai mic de boală cardiacă ischemică [8]. Aportul mai mare de magneziu ar putea reduce riscul de accident vascular cerebral [9, 10].

Diabetul zaharat de tip 2

Dietele cu aport mai mare de magneziu sunt asociate cu un risc semnificativ mai mic de diabet de tip 2, datorat rolului important al magneziului în metabolismul glucozei. Hipomagnezinemia poate agrava rezistența la insulină, o afecțiune care precede adesea diabetul. Diabetul poate antrena pierderile urinare de magneziu, iar insuficiența consecutivă de magneziu poate afecta secreția si actiunea insulinei, cu efecte negative asupra controlului diabetului zaharat [11,12].

American Diabetes Association afirmă că nu există suficiente dovezi pentru utilizarea de rutină a magneziului pentru îmbunătățirea controlului glicemic la persoanele cu diabet zaharat [13].

Osteoporoza

Magneziul este implicat în formarea osoasă și influențează activitățile osteoblastelor și osteoclastelor. Magneziul afectează, de asemenea, concentrațiile hormonului paratiroidian si a formei active a vitaminei D, principalele mijloace de reglementare a homeostaziei osoase. Mai multe studii populaționale au constatat asocieri pozitive între aportul de magneziu și densitatea minerală osoasă atât la bărbați, cât și la femei. Alte cercetări au constatat că femeile cu osteoporoză au niveluri serice mai mici de magneziu decât femeile cu osteopenie. Aceste constatări indică faptul că deficitul de magneziu ar putea fi un factor de risc pentru osteoporoza.

Dietele care satisfac nivelurile recomandate de magneziu contribuie la menținerea sănătății oaselor, dar este necesară aprofundarea studiilor pentru elucidarea rolului magneziului în prevenirea și gestionarea osteoporozei [14,15].

Migrenele

Deficitul de magneziu este legat de factori care promovează cefaleea, inclusiv eliberarea neurotransmițătorilor și vasoconstricția. Persoanele care au migrene, au de obicei niveluri serice mai scăzute de magneziu.

Cu toate acestea, cercetările cu privire la utilizarea suplimentelor cu magneziu pentru prevenirea sau reducerea migrenelor sunt limitate [1].

Conform „American Academy of Neurology” si „American Headache Society”, suplimentarea magneziului este considerată „probabil eficientă” în prevenirea migrenelor. Deoarece doza de magneziu eficientă în prevenirea migrenelor depășește limita maximă recomandată (UL), trebuie utilizată doar sub îndrumare și supraveghere medicală [16].

Riscurile asociate excesului de magneziu

La persoanele sănătoase, excesul de magneziu alimentar nu prezintă risc pentru sănătate, deoarece rinichii elimină prin urină cantitățile excedente [17].

Cu toate acestea, dozele mari de magneziu din suplimentele alimentare sau medicamente pot provoca adesea diaree, ce poate fi însoțită de greață și crampe abdominale. Formele care pot produce diaree includ carbonatul, clorura, gluconatul și oxidul de magneziu. Diareea și efectele laxative ale sărurilor de magneziu se datorează activității osmotice a sărurilor neabsorbite în intestin și colon și stimulării motilității gastrice [18].

Doze foarte mari de laxative și antiacide care conțin magneziu (mai mult de 5.000 mg/zi magneziu) au fost asociate cu cateva cazuri de toxicitate, inclusiv hipermagnezie letală la un băiat de 28 de luni și la un bărbat în vârstă [19-21].

Simptomele asociate toxicității magneziului, instalate la concentrații serice mai mari de 1,74–2,61 mmol/L, pot include hipotensiunea arterială, greață, vărsături, înroșirea feței, retenția de urina, ileus, depresie și letargie, înainte de progresia spre slăbiciune musculară, dificultăți de respirație, hipotensiune arterială extremă, aritmii cardiace și stop cardiac. Riscul de toxicitate a magneziului crește cu afectarea funcției renale sau insuficiența renală (capacitatea de eliminare a excesului de magneziu este redusă sau absentă) [22].

VârstaBărbațiFemeiSarcinăLactație
0-12 luniNestabilitNestabilit
1–3 ani65 mg65 mg
4–8 ani110 mg110 mg
9–18 ani350 mg350 mg350 mg350 mg
19+ ani350 mg350 mg350 mg350 mg
Tabelul 3: Doze maxime tolerate (UL) pentru magneziul suplimentar [1]

Interacțiuni cu medicamentele

Mai multe tipuri de medicamente au potențial de interacțiune cu suplimentele ce contin magneziu sau afectează statusul acestuia in organism. Dintre acestea: biosfonații, anumite antibiotice, diureticele si inhibitorii pompei de protoni.

Bifosfonaţii

Suplimentele alimentare sau medicamentele care conțin magneziu pot reduce absorbția bifosfonaților administrați oral (alendronat), in tratamentul osteoporozei. Suplimentele/medicametele orale cu magneziu trebuie administrate la cel puțin 2 ore de bifosfonați [18].

Antibioticele

Magneziul poate forma complexe insolubile cu tetraciclinele (demeclociclina, doxiciclina), și chinolonele (ciprofloxacina, levofloxacina). Aceste antibiotice trebuie administrate cu cel puțin 2 ore înainte sau cu 4-6 ore după suplimentele/medicamentele care conțin magneziu [18,23].

Diureticele

Tratamentul cronic cu diuretice de ansă (furosemid, bumetanidă), și diuretice tiazidice (hidroclorotiazida, acid etacrinic), poate crește excretia urinară de magneziu. În schimb, diureticele economisitoare de potasiu (amilorid și spironolactona), scad excreția magneziului [24].

Inhibitorii pompei de protoni

Medicamentele inhibitoare ale pompei de protoni (IPP) (omeprazol, esomeprazol, pantoprazol, lansoprazol), administrate perioade mai lungi (de obicei mai mult de un an) pot provoca hipomagnezie. FDA recomandă profesioniștilor din domeniul sănătății să ia în considerare determinarea nivelurilor serice de magneziu la pacienți, înainte de inițierea tratamentului pe termen lung cu IPP și să le verifice periodic nivelele serice de magneziu [25].

Magneziul și alimentația sănătoasă

Conform orientărilor dietetice pentru americani (Dietary Guidelines for Americans  2015-2020), „Nevoile nutriționale ar trebui să fie îndeplinite în primul rând din alimente. … Alimentele în forme dens-nutritive conțin vitamine și minerale esențiale și, de asemenea, fibre dietetice și alte substanțe naturale care pot avea efecte pozitive asupra sănătății. În unele cazuri, alimentele fortificate și suplimentele alimentare pot fi utile în furnizarea unuia sau mai multor nutrienți, care altfel pot fi consumați în cantități mai mici decat cele recomandate.”

Bibliografie: